Revoltă

Ploaia redând

sentimentul de nesiguranță...

Sunetele revoltei

din cer

- timpan terifiat.

Cleo

Distih

Mi-e somnul solitar

și gâtuit de vise

- insomnii multiple.

Desen de iarnă

E încă iarnă.

Hulpav,

timpul

desenând

pe retină

zapadă...

Sărbători fericite!

În pragul acestor sărbători luminate, îngerii să vă stea de veghe, privirea să vă bucure de frumusețea iernii, dulcele ecou al colindelor să vă încălzească sufletele.

Sărbători fericite alături de cei dragi!

Decembrie

Mi-am scos de la naftalină sufletul de iarnă, cu jante speciale să nu alunece pe gheată, mi-am legat inima cu lanţuri groase şi am iesit cu nasul pe fereastră să simt gerul năprasnic care mă face mereu să înroşesc. Vine Crăciunul!

Simt mireasma de sarbatoare în aer. Lume agitată, cu pungi încărcate de cadouri. Până şi pe cei mai împătimiţi duşmani ai cumpărăturilor îi pot zări acum pe stradă cum nu-şi mai văd capul de liste interminabile de cumpărături. Agitaţia şi haosul acesta uşor organizat, cu noian de oameni îmbujoraţi a reuşit mereu să mă impresioneze plăcut lăsându-mi un zambet generos ca amintire.

Zăpada încă se lasă aşteptată. Îmi simt sufletul supraentuziasmat în fiecare dimineaţă când arunc o privire sfioasă pe geam, poate a nins.

Ne vom revedea într-un morman de zapadă, cu temperaturi ale inimii peste 100°C, cu nasurile îmbujorate de frig şi obrajii de entuziasm.

Recidivă

Stă ascuns

undeva,

în condiţia

noastră umană

să tragem

cu dinţii

de vise

- recidivând utopic... 

Nimic

Începusem

să mă obişnuiesc

a nu avea nimic.

Acum,

când am avut,

mi-e greu

să nu mai am

din nou

decât nimicul...

Dumitru Pleniceanu (desen în acuarelă)

Acuarele

Culegeam culori
ce-au rămas
fără rost
şi pictam universul
făcând risipă de ele.

Din acuarela
sufletelor noastre
dăruim iubire.

Tensiune

Ambiţie nestăpânită

şi orgoliu întins la maxim -

se simte în aer

o tensiune palpabilă.

O pot vedea,

o pot mirosi,

o pot simţi

cum urlă de furie.

Fotografii - Salon Editorial C.N.E.T. Ediţia I, 5-9 decembrie 2011

 

 

 

 

 

 

 

Cotloanele sufletului

Dupa lungi

cugetări

plec spre neant

să-mi caut

în cotloanele

sufletului

cuvintele

ce vor aduce

linişte

acestui anotimp...

Gând tiran

Îmi place să fiu

acel tiran nenorocit

care-ţi soarbe

cu patimă gândurile

- lăsându-te singură,

goală şi murdară

de săruturile ploii

în toamnă.

Ceruri

Mi se rup

tot mai des

ceruri în cap

- dar niciodată

senine...

Eternităţi

Ne-am săturat

de fracţiunile

secundelor

fericite.

La final,

pe aţă înşirate

- eternităţi

de durere.

Delir

De la o vreme

pot atinge

cu degetele

gândurile prelinse

oblic pe tâmplă.

Sentimentul

de nebunie,

apoi strigătul extazic

– delir.

Vlad Tepes (desen în acuarelă)

Licoare

Mi-au lipsit ploile
cu sunetul lor
inefabil


prelingaâdu-se
pe timpanul meu
ca o licoare
fluidă
în noapte.

Serafimic

Am rămas

singură,

încolţită de emoţiile

ce plutesc

împrejur

- toate omogenizate

într-o stare

de extaz

serafimic.

CNET: Salon Editorial, Ediţia I, 5-9 decembrie 2011

Între negru şi alb

Pionilor de negru

nu le este îngâduit

să se îndrăgostească

de regina în alb

- omoraţi pionii!

Prezent sideral

Împuşcaţi-mi viitorul

- vreau să trăiesc

doar prezentul

clipelor siderale…

Defecte

Nu mă cunosc

de ieri,

de azi…

Doar eul meu

mă trădează

- de fiecare dată

îmi expune

defectele

ca într-o vitrină… 

Săptămâna educaţiei globale

În perioada 14-20 noiembrie 2011, sub egida SĂPTĂMÂNII EDUCAŢIEI GLOBALE, se desfăşoară la nivel naţional acţiunea „Atitudine pentru lumea noastră”. Când vorbim despre dezvoltarea și cultivarea unei atitudini pozitive, avem în minte, în primul rând, atitudinea pe care o adoptăm în situațiile limită sau problematice, situații în care ne pierdem calmul, speranța și bucuria. Totuşi, atitudinea pozitivă trebuie să fie o prezență zilnică în viața noastră, nu doar în acele momente grele. De obicei, starea interioară zilnică nu este nici negativă, nici prea pozitivă, ci cumva neutră. Trebuie să conștientizăm acest lucru și să ne schimbăm atât atitudinea negativă, cât și pe cea neutră în atitudini pozitive. Cheia este să păstrăm o gândire  pozitivă în ciuda situației în care ne afllăm, să menținem o atitudine  optimistă  în fața adversității, dar să o cultivăm zilnic, chiar și în contexte neutre.

Convalescent

Îți simt

nesiguranța

tâmplei pulsând

convalescent.

Cu fiecare

gând al meu,

retina ta -

colorată a ploaie…

Acatiste

Atârnați de cupola

bisericii –

ne veghează sfinții.

Acatistele lor

se pierd hieratic

în fumul

cadelniței.

Nu eu

Cu-n măr

mă ademenea

în paradis

tricletul șarpe.

Zadarnică încercare

– nu eu sunt

cea născută

din coasta lui

Adam.

Suflet damnat

Printre mormane

de umbră,

nestingherită

îmi plimb

damnatul suflet.

Mi-e trupul

parcă putrezit

în catacombe –

ca într-o oglindă

a lumii de apoi...

Desen

Cine mai are timp

să-ți deseneze privirea?

- când irisul

se faramițează

în milioane de bucăți

pe șevalet...

Destin

Am mâinile

murdare

de cuvinte.

Cu buzele

pecetluite

îmi rescriu

destinul.

http://www.gorjeanul.ro/cultura/debut-editorial-la-16-ani

Gânduri

Dincolo de lume,

într-o cameră

izolată fonic

îmi ascult

gândurile.

Accelerează

până la apogeu,

apoi se preling

pe retină.

Un nou început

Respir lacom să-mi ajungă pentru tot acest drum ce-mi întinde sufletul precum o clatită. O umplu cu o linguriță, plină varf de speranțe și o rasucește bine să nu fugă nici cea mai naivă iluzie.
Îți pun inima mea pe tavă... Poti să o mănânci, să simți și tu visele mele. Ele nu sunt perfecte. Sunt irealizabile, dar arzătoare și uneori copilărești. Convinge-te ! Mușcă din inima mea păgână. Nu sunt credincioasă, dar cred în miracole. Știu că într-o zi, se va ivi un soare ce-mi va șterge toată durerea ploilor perpetue, cu nori gri, mânioși, plini de searbădul vieții.
Cred că acesta-i singurul lucru ce mă mai ține în viață… speranța unei zile mai bune. Și chiar dacă voi trece spre mâine, un mâine al infinitului, cu această speranță în suflet, am să știu că nu am fost singură.

Acum, e seară din nou. Un felinar ce ține locul unei stele își reflectă lumina prin geamul opac al ferestrei. Mă mulțumesc cu lumina lui și sper că mâine vor fi și stele pe cer. Nu multe. Doar una, în care să-mi scald gândurile, cu speranța că mâine, e un nou început.

Sentimente

Uneori

te strecori

la umbra

sentimentelor mele -

încă necoapte

apoi, oblic

îți așezi tâmpla

pe unul din ele...

Cu planeta în cer

Și am uitat

cum e

să te rupi

de realitate -

să fugi

cu planeta ta

în cer,

să stai acolo,

să-i privești

de sus

pe toți.

Reciclabile

De azi

îmi reciclez

sentimentele.

Voi merge

fără tine

mai departe.

Acum e fad

Farmecul juvenil

ușor nebunesc

cu note subtile

de gingășie

a disparut.

Mi s-a șters

acea strălucire

a ochilor,

acea speranță

ce sclipea

în negrul

irisului meu

sincer.

Una cu pamantul

Te vreau

una cu pământul,

să mă privești

de jos,

să-ți calc

în picioare mândria

- cortegiul de implorări

ce-mi mângâie

plăcut, orgoliul.

Dilatarea retinei

Cerul își picură negura

pe retina mea dilatată.

Un țipăt scurt,

spontan ca o înțepătură

de ac.

Dincolo de orbite

- ecou al tăcerii,

pupila zvâcnind

sălbatic a noapte.

Strigăt

Simt în suflet

un gol.

Ecourile sale

se sting într-un

ultim strigăt

- pustiu.

Plouă

Îmi plouă

cu picături

perfect rotunde,

înțepător de reci.

Lacuri mari

cu apă limpede

și cercuri concentrice

apar în răstimp

la fiecare

clipire a ochiului.

Descompunere

Simt cum mi se rup oasele

în tăcere.

Se descompun perfid

în nisip.

Doar sufletul meu

se înalță obtuz

- infinitu-i aproape...

Întrebări la pachet

Sunt singură,

invadată

de miliarde

de întrebări

- partenere

ale incertitudinilor

ce vin la pachet

cu ele.

Viața infinită a unei zile

Îmi place să cred

că timpul e doar al meu

- viața unei zile

nu se termină

niciodată.

Toate pânzele sus!

Și azi că niciodată, nu e luni, însă sentimente năvalnice ce le resimt în zilele primordiale ale săptămânii îmi tasează oasele. Arăt ca un pirat pensionat la cerere, și mă lupt pe o mare de agonii cu mine însumi.

Complexitatea mea afectivă depașește până și propriu-mi sine. Îmi număr scamele de pe bluză în vreme ce timpul mă sfidează fără nicio reținere.

Sunt un anonim, pornit în luptă vieții. Pânzele sus, se zăresc nori de ploaie la țărm ! Furtuna de-abia acum începe.

Întuneric

Moment crucial,

ruperea destinului

în două,

desprinderea retinei

de ocular

- crud întuneric.

Sinucidere lentă

Turpitudine

din partea universului.

Mi s-a răpit

iluzia unui destin

pe care-l ridicam

în slăvi

doar de dragul

eului meu...

Liniște

Liniștea mă apasă.

Îmi împinge inima

în stomac.

E doar la un pas

de venele-mi

flămânde.

Se joacă puțin

cu globulele sângerii

apoi se plictisește

în timpan.

O umbrelă deschisă

Cer posomorât.

Plouă necontenit

cu picături de stele.

Nu le văd

nu le simt

nu le gust

- cineva a deschis

umbrela...

Dor de vară

Vara s-a imprimat

ermetic

pe retina mea,

arătându-se uneori

sub forma

unei năluci

printre frunzele

toamnei. 

Lumea mea

Prefer să trăiesc

în lumea mea derizorie

și lipsită de artificii

decât să ard la final

în incandescența dezamăgirii.

Matematic

Matematic vorbind, nu am nicio emoție prinsă de coarda sensibilă a inimii în acest moment. Număr zilele până la eternitate și-mi dau seama ca e mult mai mare decât credeam eu.

Mă cert cu zâmbetele unor copii nevinovați și trec mai departe să ajung nemarginirea din urmă. Linia de sosire e tot mai obscură. Cine va caștiga? Eu sau viața asta impetuoasă? Accelerez nebunește până la zece vise pe secundă și-mi dau seama că sunt copleșita, dar nu renunț. Astăzi soarele va fi un lucru infim în comparație cu fericirea mea ce radiează pe lungimi de undă infinite + 1.

Rezolv o ecuație de gradul șapte și soluția este un număr prea mare. Atât de multe vise neîmplinite? Efectuez apoi o împărțire la minus infinit și realizările se îndreptă oblic spre zero. Nu matematica e atuul meu astăzi.

Peisaj

Inima naivă

se lasă fermecată

de un peisaj sublim

- din mrejele sale

nu există scăpare.

Șabloane tocite

Ne ascundem

în spatele

unor șabloane

tocite.

La final

sunt cu mult

mai uzate

decât

simplul adevar.

Chemare

Fără menajamente

și compromisuri

mă chemi din nou

lângă umărul tău

dezogolit de sine.

De mâine –

un alt ieri se va naște...

Toamna

Las diminețile

să mă regasescă

la fel în fiecare zi

- tremurând de emoție

cu un suflet copt

aproape bun de mâncat.

Timp sfidător

Timpul trece mult prea repede. L-am tras de manecă într-o zi și i-am zis să mai stea, însă m-a sfidat fără nicio reținere. Cu ipocrizie s-a scurs printre mâinile mele nepunticioase și a plecat, fără să-și arunce privirea peste umăr, așa cum o fac damele rănite, în semn de regret.

Astăzi sunt eu și aceeași lume gata să mă calce în picioare din cauza lui. Toți și-ar da viața pentru el, toți îl iubesc. Au fost unele dimineți febrile de vară, cu cer anonim, fără expresii, sentimente întinse la unison cu orizontul firesc, în care mi-am dorit să fiu eu însămi timpul. Să mă joc cu oamenii, să-i modelez precum plastilina pe vremea când eram doar o copilă. Să îi văd cum cresc, cum mor, cum aruncă vorbe în vânt fără să conștientizeze urmările lor. Să îi sfidez așa cum ei mă sfidează pe mine.

Târziu, dorința mi s-a pierdut în troposul unui aer irespirabil, împinsă înapoi în patul gol. Dimineață din nou. Aceeași dimineață în care nu îți  poți ridica trupul din noianul de gânduri, sfidând parcă timpul.

Confruntare

Timpul este cel mai mare

dușman al meu.

Cu el mă lupt zilnic,

trăgând cu dinții 

de fiecare secundă

- învingătoare

la puncte

în fața iluziilor.

De vânzare

Mi-aș vinde

sufletul paraponisit

diavolului,

să se joace cu el

- nestingherit,

fără a-i cere simbrie...

Emoțiile unei bule de acid

http://www.verticalonline.ro/emotiile-unei-bule-de-acid

Fără egal

Încă păstrez
amintirea
neîntinată
a nopților
târzii.

Uita
de noi
în cuprinderi
apocaliptice

- fără egal sfarșitul...

Septembrie

Septembrie ca niciodată, fără ploi, cu soare mare și lenes. E dimineață din nou... acceași dimineață ce-mi amintește de zilele toride de vară.

Nepăsarea i-a făcut pe unii să depășească de mult granițele acestei realități. Adevărat crudă, însă care promite totuși mai mult. S-au pierdut în perfecțiunea lumii lor, conturându-se dupa niște standarde ireale. Eu îmi analizez umbra și-mi dau seama că am tot ce îmi doresc. Sunt încă aici, și asta e tot ce contează, și mai presus de toate, faptul că mi-am dat seama la timp de acest lucru.

Îmi șterg degetele pătate de ciocolată pe camașă. Nu sunt perfectă, nu voi fi niciodată. Și asta mă liniștește, mă scoate dintr-un șablon tocit în mrejele căruia mă bucur că nu mă aflu.

Păr răvășit și o perspectivă asupra lumii ce lasă de dorit din partea unui viitor adult. Copil încă, visător cu ochii dechisi.

Poate din cauza asta am uitat să mai mă opresc în loc pentru cineva.

Nimic nu e perfect. Până și aerul aceasta mă va ucide.

Printre cuvinte

Broboane roșii
se preling
din mâna obosită

- printre cuvinte -

cad într-o neliniște
cu nuanțe de incertitudini.

Masca adevarului

M-am pierdut
cu vehemență
într-un noian
de gânduri.

Sub masca adevărului
- simple frustrări...

Realitate

Septembrie,

ca niciodată

– fără ploi,

cu un soare mare

şi leneş.

Nepăsarea

ne-a făcut

să depăşim

demult graniţele

acestei realităţi. 

Apogeu

Viziunea mea
asupra lumii
se rezumă
la un cuvânt
prea complex
pentru simplitatea
ce-o găsesc unii -
apogeu.

Rememorare

Ridicându-și ochii din foaie, așa l-am observat.

Nu am putut să mă apropii de el, însă îmi plăcea să-l contemplu ore în sir de la distanță, să-i urmăresc fiecare gest, să-i măsor fiecare inspirație, să-i număr bătăile îndurerate ale inimii.

Era acea ființă umană prin care puteam să privesc până în adâncul sufletului, căreia îi furam cuvintele fără să o citesc. Mă simțeam legată de el ca de un magnet. Iar eu, eu eram doar bucată ruginită de fier ce se supune acelei atracșii apocaliptice.

El singur împotriva lumii. Purta cu sine acea durere ce-l făcea totuși indestructibil. Era un luptător, asta o știu sigur!

Încp îi mai simt parfumul ce se unduia aievea până în plămânii mei odată cu aroma trupului său pe care nu-l puteam asocia cu nimic altceva decât cu acea toamnă în care l-am cunoscut.

Gânduri

Gțndurile-mi sunt
rezumate
la un gol avid
de nesiguranță
și incertitudini

- îmi plouă confuz
pe tâmple.

De mâine
voi deschide umbrela...

Rege asasin

Sunt un rege
ce conduce
o armată fantomă -

mi-am omorât
pe rând
toți soldații.

Rețetă

Sunt
o combinație omogenă
de trup și suflet,
proporții egale
ca o rețetă
de prăjituri.

De asta surâd
când mi se spune
că sunt dulce.

Fericiri gustoase

Prefer fericirile fracționale,
mici, însă delicios
de gustoase.

Vise compacte

Mi-e cald
și mă hrănesc
cu vise compacte.

Adesea,
îmi las ochii grei
să se închidă
în lumina lâncedă
a soarelui văratic.

Pierdută în infinit

Seara, mă găsește ghemuită
contemplând imensitatea cerului.

Mi-am pierdut gândurile
în infinit...

Destin

Lipsit de glorie,
destinul meu
se concretizează
obscur în fața ochilor -
sub forma unui tablou
palpabil, stagnant
și totuși viabil.

Smerenie

Genele,
lumini mlădioase
ce-ți acoperă
ochii puri -

în colțul lor
se zărește
o lacrimă smerită.

Final

Foaia a luat foc,
creionul nu mai scrie,
sufletul se zbate
între viață și moarte,
între neant și apogeu.

Motivația de a trăi
nu apare.

Emoțiile unui debut literar

http://www.gorjeanul.ro/cultura/andreea-denisa-vladulescu-si-emotiile-unui-debut-literar?Itemid=150

Schimbări

Mi-ar plăcea să-i fac trecutului cunoștință cu prezentul la o înghețată și eu să mănânc tot. Pe ele să le interschimb, să le mut și să le învârt așa după bunul meu plac, amestecându-le ca pe o budincă de ciocolata și vanilie, dulce și amar, cantități proporționale.

Să fiu aiurită înzecit, fericită cât de mult posibil și să pierd partea mea dramatică undeva prin neant, nepăsându-mi nici măcar puțin.

Să fiu indiferentă la emoții ce m-ar putea zdruncina cumplit, să mă iubesc pe mine ca pe un viciu de lux de care nu mai pot sa scap.

Mi-ar plăcea adesea să întorc lumea cu fundul în sus, așa, doar pentru plăcerea mea. Dar știu că universul e împotriva mea și nu mă va lasa niciodată să trăiesc cu planeta mea în cer liniștită!

Descompunere

Beznă surdă în mijlocul zilei. Beție cruntă de fericire. Îmi regăsisem trupul vlăguit după o lungă absență.

Mergeam pe un drum ce doar mi-l imaginam… nu mai aveam picioare, se pierduseră și ele de mult timp, odată cu restul membrelor mele total nefolositoare.

Inima se auzea bătând acum pe notele sfielnice ale unui ecou de seară. Pixul îmi alunecă pe foaie singur, uimindu-mi mâinile ce zăceau lâncezii pe masă. Era o liniște sufocantă ce-mi amorțise urechile cu acea caldură mistuitoare ce o ascundea. 

Nu știam dacă mă mai aflu la limita dintre viață și moarte sau dacă am păsit pragul acesta cu mult timp în urmă.

Degetele mi se împrastiaseră pe masă în căutarea unor seri de aprilie târziu, cu ploi răcoroase ce-mi făceau trupul să tremure de plăcere.

Eram o faptură neputincioasă în fața unei zile simple de vară. O zi nesfârșită, în care seara se sfiește adesea să mai apară.

Ezită puțin, se oprește într-un nor mai proeminent după care se întoarce nesigură să îmi reconstruiască trupul fragil ce s-a descompus în timpul zilei, în candoarea căldurii sălbatice de iulie.

În momentul de față sunt doar ființa păcătoasă ce și-ar vinde sufletul necăjit diavolului, să se joace cu el nestingherit fără să-l mai vrea înapoi.

Aș cere la schimb doar o zi alături de tine, să-mi ascund trupul exaltat la umbra pieptului tău bărbatesc, nimic mai mult.

Dor de ploaie

Mă aflu undeva la limita dintre nebunia reală și cea imaginară, cea pe care o vad oamenii în mine și cea pe care o resimt eu asupra acțiunilor mele în serile de iulie, cu cer anonim, retras parcă și el într-o carapace de neliniște interioară.

A plouat... după foarte mult timp, am reușit să schimb o zi nenorocită de luni într-o zi oarecare, într-o zi pur și simplu de iulie în care pot să-mi las trupul perisabil să se descompună în candoarea unui ploi mănoase.

O priveliște tremurătoare. Singurătate sporită cu fiecare zi... nu a atins încă apogeul, însă îl va atinge, în curând.

Îmi e dor. Îmi e dor de multe și presimt că îmi va mai fi.

Inima la control

Îmi iau inima și o analizez dincolo de artere, vene, capilare, carne sângerândă și bătăi perplexe ce se îngâtuie la un sentiment mai impunător. Mă uit la inima mea și nu o văd rea, oricât de mult aș privi-o. Atunci mă întreb de ce unii spun că sunt rea? Sunt mult prea sinceră, asta o știu, iar sinceritatea mea îi face pe oameni să vadă în mine o răutate, însă nu-i nici pe departe așa.

Sunt inocentă, naivă uneori, căutătoare împătimită de afecțiune, dornică de îmbrățișări ce nu se sfârșesc, copil într-un cuvant dincolo de toată maturitatea ce o arăt în unele momente.

Mă deschid preacum o carte în fața oamenilor, punându-le pe tavă toată viața mea, înșirând sentimente ca o ghirlandă de Crăciun. Sunt atât de naivă că mă las adesea la mila unei furtuni ce mă doboară fără ezitare. Și niciodată nu-mi pare rău, mereu aș mai face-o încă o dată deși știu că mă voi aduna cu fărașul în ziua următoare.

Sunt un pachet de naivitate ridicată la supraapogeu, ușor de distrus, dacă ești destul de insensibil să o faci.

Unde vedeti voi răutate în ființa asta ce o poți răsturna cu o simplă răsuflare mai puternică? Sunt o ființă slabă, care se autodistruge prin propriile sale acțiuni. Sunt mai inofensivă decât un cățeluș proaspăt născut. Nu am nas umed, nici urechi clăpăuge care să-mi acopere niște ochi superbi, însă am o inimă pe care o împart tuturor fără să aștept nimic la schimb.

Sunt mai rău decat un copil mic pe care-l ademenești cu o bomboană. Cedez doar în fața ambalajului.

Distruge-mă și mă voi ridica din nou. Ia-mă în brațe și nu te voi dezamăgi!

O zi cât trei

Stau și mă gândesc de cinci minute ce zi e azi. Și-mi dau seama că nu știu...

Am ajuns din nou în punctul în care zilele se scurg la fel de monoton, rezumându-mă doar la șablonul inscripționat din mintea mea orimată.

Durere îngrozitoare de cap, acesta e singurul semn care mă face să-mi dau seama că port ceva pe umerii goi.

Mă simt de parcă aș fi parcurs o zi cât trei...

Timp (sfârșitul clasei a IX-a)

Timpul a devenit probabil cel mai de încredere prieten. Mereu pe fugă, însă capabil să te ajute să uiți, să te facă să plângi și tot el să te liniștească. Sunt undeva la limita dintre tragic și comic, undeva în momentul acela crititc ce te face să râzi și să plângi în același timp, simțindu-te în final un om josnic, poate chiar patetic.

A sosit ultima zi dintr-un capitol atât de vechi și totuși atât de scurt. Un capitol dintr-o viață de om, un capitol ce a început și s-a sfârșit exact așa cum s-a întâmplat cu toate celălalte.

Nimic special în definitiv, doar o altă etapă parcursă cu sau fără succes.

Mă uit peste poze și realizez că timpul a trecut mult prea repede. Poate că și el e la fel ca orice alt prieten. Trece puțin, își pune amprenta asupra ta și asupra acțiunilor tale, după care își face bagajul și pleacă mai departe, către un alt om, poate mai bun ca tine.

Cât să mai pot?!

Mă urăsc când îți dau importantă. De ce trebuie mereu la final de zi să mă gândesc la tine?! 

E un sentiment terifiant. Nu mă lasă să-mi închid ochii istoviți ore în șir. Imaginea chipului tău a început să mă bântuie, să-mi provoace insomnii îndelungate.

Mă trezesc plângând și știu că tu ești de vină, știu că te-am visat din nou în brațele mele, iar dimineața mi te-a luat la fel de repede cum mi te-a și adus.

Încerc din răsputeri să rezist aici, încerc să fac față cu dârzenie acestor sentimente ce mă răscolesc în fiecare zi, care au ajuns să nu mă mai lase să zâmbesc. Mă simt închisă într-o cutie ai cărei pereti sunt tapați cu poza chipului tau... niciodată nu pot să scap de ea, oricat m-aș strădui.

Și crede-mă, dacă aș putea să te uit, aș face-o! Dar nu pot...

Rain

Și a plouat cât pentru zece suflete mâhnite, a plouat cu tunete și țipete, cu șiroaie de lacrimi acre să știe tot cerul că au murit suflete multe.

Iar eu... eu eram doar un copil. Ce sa fac eu în așa haos mare și tulburare?! M-am ascuns firește sub un cearceaf, numărându-mi respiratiile îngâtuite, poate poate voi uita de nenorocirea de afară. Însă lacrimile cerului se auzeau căzând tot mai răpănos, încercând să spargă geamul să vina să-mi fure și mie sufletul efemer de copil nătâng.

Și-atunci creștea durerea în mine, și-ncepeam să urlu și să mă tânguiesc- cum se tânguie oamenii mari la un necaz- și să mă ascund mai cu dibăciune în așternutul cald și ocrotitor, ca un pui speriat de struț.

Așa mă speriam când eram doar un copil de ploile puhave de primăvară. Acum le privesc cu încântare, amintindu-mi de zilele acelea terifiante ce păreau a nu se mai sfârși și zâmbesc în semn de nostalgie.

E așa frumos când plouă!

Ca niciodată

Mi-am tatuat în suflet chipul tau ghiduș și nu pot să-l șterg cu ușurință. Sunt un copil debusolat, lăsat să plutească în deriva durerii și a incertitudinilor, însă fac față cu bine, trag aer în piept în diminețile milostive, îmi pun o dorință acerbă cum numai un copil poate s-o facă și astept cu sufletul la gură să înflorească în decursul zilei, să pot să mă înfrupt din bucuria sa seara, la un apus însângerat de dor.

Un vânt gata să mă doboare și un prieten amabil care să mă tragă de mânecă la timp încât să nu mă lovesc.

Totuși mi s-au zdruncinat visele în bătaia agresivă a vântului. Am pierdut câteva pe drum, le-am prins pe unele, și am lăsat câteva să se piardă galeș spre neant, cu o elenganță feminină de domnișoară îngândurată.

Suspin plângăcios, și-mi șterg o lacrimă de nesiguranță cu batista ta. Mă liniștesc spontan și pornesc din nou la drum. Brusc mă trezesc pe tocuri de fericire de zece centimetrii și mă trece un fior prelung ce se opreste într-o arteră principală: Dacă voi cădea ?!

Mereu diferit

M-am săturat de tine și de toanele tale multiple. Ok, și eu am toane, dar nu atât de multe. Mă axez pe o singură culoare, iar tonurile mele sunt mereu raportate la ea, pe când la tine ... La tine e un curcubeu total. Mă orbești cu atâtea stări, toate diferite, niciuna semănând cu cealaltă. Azi mă iubești, mâine mă urăști, poimaine uiți să mai mă suni de ignoranță.

Cine să te mai înțeleagă?! M-am săturat să trec și eu așa, de la o stare la alta, de la fericirea aia ce atinge apogeul, la durere avidă. Te joci cu mine în fiecare zi dupa bunul tău plac. Niciodată nu știu cum voi fi la finalul zilei: copleșită de fericire sau enervată la culme că nu-mi mai pot astâmpăra sentimentele.

Și totuși nu pot renunța la tine. Ajung la un moment dat chiar să te îndrăgesc pentru felul acesta schimbător al tău. Azi, adierea molcomă de vânt ce mă sărută dulceag, mâine, sucul acrișor de mere ce mă trezește după o noapte în care n-am dormit, poimâine tornada ce mă doboară la o singură atingere.

Te întreb, azi cum ne mai jucăm?

Scrisoare netrimisă

E a doua scrisoare netrimisă...

Aceeași diminetă în care mă trezesc singură fără să-ți aud vocea. Aștept, dar în zadar... Îmi plăcea așa mult când mă făceai să râd, să roșesc, sau chiar și atunci când îmi făceai diminețiile mai frumoase dându-mi un simplu telefon și-ți auzeam vocea bărbătească...

De ce să îmi ascund sentimentele năvalnice? Și eu mă întreb în diminețiile tulbure de ce nu-ți trimit scrisoarea aceasta. Nu am niciun răspuns, dar nici nu mă forțez să îl găsesc.

Îmi lipsesc sărutăriile tale pătimașe, parfumul tău îmi lipsește și el, și ochii tăi verzi îmi lipsesc, și ei... Îmi lipsește toată ființa ta. Îmi lipsești!

Nu cunosc în registrul sensibilității mele un sentiment mai agresiv decât teama că nu te vei mai întoarce. Serile albastre... sunt din ce în ce mai negre. Îmi iau perna în brațe și o arunc nervoasă, nu te poate înlocui.

Te urăsc! îmi adun visul răvăsit de peste noapte și plec din pat convinsă că te urăsc. Când ajung la masă și găsesc scrisoarea netrimisă, îmi vine să mor. Îmi aduc aminte tot. Rememorez o amintire și plec răzvrătită să-mi plimb singurătatea. Am înebunit!?! Nu... doar te vreau înapoi. Mă întrept spre ușă, să pun scrisoarea la poșta. Dar ce rost are?! Mă întorc asfixiată de o soartă badjocoritoare. Nici nu-ți știu adresa...

Te sărut pe obrăjior prin această scrisoare afectuasă.

Adu-ți aminte de mine.
Te pup,
Deny



Birdy - Skinny Love

Asculta mai multe audio clasica