Curiozitatea oamenilor a
fost stârnită întotdeauna de lucrurile misterioase şi neobişnuite din jur,
exercitând o anume influenţă asupra noastră, un soi de atracţie care stimulează
imaginaţia şi de la care cu greu ne-am putea sustrage.
Un astfel de subiect îl
poate dezvolta şi prezenţa monumentelor
de dimensiuni impresionante constituite dintr-una sau mai multe pietre de mari
dimensiuni, aliniate, ridicate de către oameni, în general în cursul
preistoriei, fără ajutorul mortarului și nici al cimentului pentru a-i fixa
structura. Vorbim desigur despre construcţiile megalitice al căror nume provine
din termenii grecești megas (μέγας) „mare” și lithos (λίθος) „piatră”.
Uriaşe blocuri de piatră
cioplită sau granit. Înfipte în sol sau doar aşezate pe el. Izolate sau în
grupuri. Cercuri, arce, bolţi, alei de piatră atât de lungi încât juri că
delimitează piste de aterizare. De altfel, multă lume e convinsă că au fost
create de extratereştri sau cu ajutorul acestora. Oricum, o explicaţie terestră
nu prea există. Megaliţii sunt prezenţi peste tot pe glob, dacă unora dintre ei
nu li s-a pierdut deja urma şi aşteaptă cuminţi, de câteva milenii, să
înţelegem ce-i cu ei.[1] În linii mari megaliţii sunt de trei feluri: menhirul
(o piatră mare, verticală), cromlehul
(ansamblu de menhire dispuse circular) şi dolmenul
(o piatră plată orizontală aşezată peste două sau mai multe menhire).[2]
Arheologul francez Eugene
Pittard consideră că în ţara noastră, elemente şi construcţii megalitice
propriu-zise sunt foarte puţine la număr comparative cu alte ţări, interesul
fiind cu atât mai mare la identificarea vreunui „uriaş bloc de piatră”.[3]
Prezenţa unor astfel de „pietre” de dimensiuni foarte mari pe
teritoriul Gorjului, asemănătoare celor de la Stonehenge, suscită în continuare
interesul, curiozitatea şi fascinaţia celor care întâmplător, sau cercetând
subiectul, au aflat de existenţa lor.
Consultând o serie de lucrări
referitoare la judeţul Gorj, am identificat astfel de monumente megalitice, adică
menhiri, dolmeni, cromlehuri şi camere mortuare rezultate din combinaţia
acestora, în localităţi
precum Schela sau Polovragi, vechi de câteva mii de ani.
Misterioasele construcţii
megalitice din Gorj s-au aflat de-a lungul timpului în atenţia unor cercetători
precum Alexandru Ştefulescu, cel care în prefaţa uneia dintre cele mai
valoroase cărţi de istorie locală, „Gorjul
istoric şi pitoresc”, preciza că „din
epoca preistorică abia se află câteva menţiuni sporadice pe ici pe colea. Între
Schela şi Arsuri se află pe un frumos platou ce se numeşte «Hărăboru» pe care
se văd petri înfipte în pământ şi locuitorii le zic «Morminţii Hărăborenilor». Aceşti
morminţi sunt un monument dolmenic din timpul perioadei de peatră lustruită şi
de bronz.”[4]
În anul 1897, arheologul
Teoharie Antonescu semnalează oficial că acolo exista un monument megalitic
format din numeroase pietre echidistante – menhiri – dispuse în mai multe
șiruri de pietre înfipte în pământ și rânduite la egală distanță una de alta
formând un dreptunghi regulat, care la rândul său închidea un șir de trei
cercuri concentrice de piatră de aceași mărime ca cele din dreptunghiul
exterior și tot la aceași adâncime înfipte în pământ. Sub unele dintre aceste
pietre s-a identificat şi un strat subțire de cenușă amestecată cu cioburi de
oale și resturi de cărbuni și obiecte de piatră.
Acest monument megalitic
fusese identificat pe locul numit „Gruiul
Muierilor” din apropierea localităţii Schela şi de autenticitatea lui nu există
îndoială, dar trei ani mai târziu, Nicolae Densuşianu mergând la faţa locului,[5] nu a mai găsit aproape nimic din tot ceea
ce anunţase Teoharie Antonescu şi semnalaseră de altfel şi alţii, ca de exemplu
intelectualul Witolld Rolla Piekarski.
Mai târziu, în 1921 savantul
C.S. Nicolăescu Plopşor, nepot al deputatului gorjean Dincă Schileru (originar
din Schela Gorjului), nu a mai găsit absolut
nimic. Oricum ceva fusese acolo şi chiar Nicolae Densuşianu identificase
câţiva „menhiri” izolaţi care
aveau însă o înălţime foarte mică.
Să mai precizăm deasemenea
faptul că „Morminţii
Hărăborenilor” sunt menţionaţi şi în două documente (hrisoave)
datând din secolul al XVII-lea.[6]
Stranie aşadar prezenţa
acestor megaliţi preistorici, posibil cu rol funerar, în localitatea din nordul
Gorjului, dar şi mai inexplicabilă este ulterioara lor dispariţie, în decursul
a doar câtorva decenii.
Acelaşi istoric gorjean Alexandru
Ştefulescu, semnala existenţa unui alt monument megalitic pe teritoriul
Gorjului în lucrarea „Mânăstirea
Polovragi”: „Pe malul stâng (al
Olteţului – n.n.) deasupra peşterii, este o cetate cu ziduri de peatră, iar mai sus este «Oborul Jidovilor», o încăpere săpată
natural în stâncă şi tot mai sus se vede un şir de Petri rotunde fără nici o
ordine, ceea ce denotă o dizlocare a lor”.
[7]
Locul indicat de Alexandru Ştefulescu
fusese studiat se pare şi de arheologul Teoharie Antonescu, cel care preciza că
identificase pe malul stâng al râului Olteţ, un şir de pietre rotunde
considerate a fi „un misterios dolmen”,
alcătuit din pietre „de câte un metru şi
mai bine”,[8] purtând numele de Oborul sau Ocolul Jidovilor.
Să fie acest loc din Munţii Polovragi
amintiri ale unor seminţii preistorice, întruchipând lumea fabuloasă a
uriaşilor atestată de unele credinţe din mitologia populară?
Să mai precizăm că au fost descoperite
aici şi „rămăşiţele unui schelet cu
cioburi de peatră şi de lut, perpendicular în posiţiune sezândă pe pământ, cu
bărbia rezemată pe genunchi şi cu mâinile legate probabil împrejurul capului”.[9] Identificarea unui asemenea monument funerar îl determină pe istoricul gorjean
Alexandru Ştefulescu să afirme: „că acest
chip de înmormântare denotă atât vechimea, cât şi gradul de cultură a
popoarelor de odinioară, ce cu mii de ani au locuit aici înaintea dacilor.”[10]
Acelaşi Teoharie Antonescu publica în
„Buletinul oficial al Ministerului
Instrucţiunii Publice” din anul 1897 şi date despre un obelisc de granit
descoperit pe vârful dealului situat deasupra Mănăstirii Polovragi, pe malul
stâng al Olteţului,[11] despre care Nicolae Densuşianu scria că
reprezintă „un fragment al unui monument
arhaic, unic în felul său între monumentele preistorice ale Europei, ce le
cunoaştem până azi”.
Obeliscul, cu patru feţe poleite avea
1,09 metri înălţime, fără nicio inscripţie, a fost desenat în anul 1902 şi
publicat în „Dacia Preistorică” de
către Nicolae Densuşianu, cel care aprecia că este vorba despre „o columnă monolitică de granit, tăiată în
patru feţe şi terminată la vârf prin o mică piramidă; un obelisc în formă puţin
phallică, ce a fost înfipt într-o bază de lespezi tăiate şi îngropate în pământ.
Obeliscul de la Polovragi este, desigur, unul din
monumentele preistorice ale Daciei”[12].
Distinsul cercetător gorjean
Zenovie Cârlugea, afirmă în lucrarea „Dacoromânia profundă” că „peştera,
cetatea de deasupra, de pe Muntele Polovragi, încăperea naturală numită Oborul
Jidovilor situată în apropiere, dolmele preistorice de care vorbeşte Gr.
Alexandrescu, obeliscul reconstituit figurativ şi comentat de Nicolae
Densuşianu, alcătuiesc la un loc, un complex de arheologie preistorică ce se
impune a fi mai amănunţit cercetat şi pus în valoare”[13].
În Gorj sunt bine reprezentate şi
sculpturile megalitice, care în mod sigur faţă de tot ce s-a enumerat anterior,
atestă cea mai mare vechime a activităţii omeneşti. O parte din ele au fost semnalate de către Nicolae
Odobescu şi publicate în „Dacia
Preistorică”. Este vorba de o „Babă”
aflată la izvorul Gilortului, de o stâncă numită „Mamă” aflată în aval de Tismana, sau de „Buha” de la Săcelu la baza căreia cercetătorul Ilie Huică, doctor
în geologie, a evidenţiat şi o altă unicitate în România, adică un ansamblu
unitar de găuri săpate regulat între ele în stâncă, de mărimea a adăposti un
cadavru – construcţie asemănătoare cu un columbar pentru urne de incineraţi.[14]
Acestor construcţii
misterioase de pe teritoriul Gorjului le putem adaugă şi„Inelul de piatră” din
Cheile Sohodolului. Este greu de apreciat dacă această veritabilă „fereastră”
prin care poate fi privit cerul este un geofact sau un artefact. Scopul este discutabil:
de la altar pentru sacrificii, până la vechi observator astronomice, portal sau
poate parte a unui complex megalitic. Pentru a răspunde cât mai exact, ar
trebui studii de teren complexe şi interdisciplinare. Nu întâmplător credem, în
partea superioară, lateral dreaptă, se află un orificiu circular, vizibil şi în
cazul altor portaluri, precum cel din Munţii Trascău, pe platoul Bedeleu.
O serie de cercetători,
istorici, arheologi sau documentarişti precum Alexandru Ştefulescu, Teoharie
Antonescu, Nicolae Densuşianu, C.S. Nicolăescu-Plopşor, Constantin N. Zăvoianu,
Nicolae Simionescu, Ilie Huică sau Zenovie Cârlugea s-au aplecat iată cu multă
atenţie asupra cercetării acestor misterioase construcţii a căror
monumentalitate continuă să impresioneze
şi după dispariţia lor aproape în întregime. Despre amintirea hărăborenilor şi a jidovilor, a monumentelor megalitice construite de aceştia pe
teritoriul Gorjului, vorbesc iată nu doar legendele. Sunt toate acestea
posibile dovezi şi urme ale existenţei unei civilizaţii de mult dispărute:
pelasgii? Ştim sigur însă că aceste
vestigii au existat şi păstrăm regretul că deşi astăzi Gorjul ar fi putut avea
cel puţin un ansamblu megalitic asemănător celui de la Stonehenge, misterios
aceste construcţii preistorice au dispărut pentru totdeauna.
[3] Dan Corneliu Brăneanu, Gorjul,
complexitate istorică, politică şi spirituală, comunicare susţinută la
Simpozionul Naţional Istorie – Folclor, din 10-11 octombrie 1997, la Bucureşti.
[5] Vezi Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol
Göbl”, 1913, reeditare 2002, Bucureşti, Editura Arhetip.
[7] Zenovie Cârlugea, Dacoromânia
profundă, Târgu-Jiu, Editura Centrului Judeţeană pentru Conservarea şi
Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, 2005, p. 64.
[8] Gheorghe Nichifor, Alexandru Ştefulescu – un destin în slujba istoriei, Craiova,
Editura Scrisul Românesc, 2007, p. 240.
[10] Alexandru Ştefulescu, Mânăstirea Polovragi, p. 32.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu