Nu am schimbat nimic. Port în suflet aceeași inocență, dincolo de maturitatea ce o arăt oamenilor. Am învățat să confectionez maști și chipuri, să privesc oblic, să fiu bună și rea în același timp, să zâmbesc și să nu-mi pierd speranța. Am renunțat la cei care îmi mărturiseau prietenia, pentru a câștiga sinceritatea.
Mă simt mai puternică decât am fost până acum și am învățat să nu răspund provocărilor din jur prin vorbe, ci prin fapte. Pasiunile mi-au rămas aceleași, în privința asta nu am adăugat sau scăzut nimic.
Exult atunci când reușesc să mă autodepășesc. Acum am o motivație pentru euforia ce-am simțit-o în ultimul timp, urlând de nebună pe străzile sufletului.
Îmi place noaptea, când luna ridică valul Mayei. Doar ea îmi cunoaște gândurile. Astfel de momente mă sensibilizează, îmi gâdilă simțurile lâncede.
M-am săturat de privirile indiscrete. Nimic nu mă mai încântă în jur. Nimic nu mai este abrupt de spectaculos, cu acea aromă placută de mister, cu parfum înecat de veșnicia sentimentelor regăsite. Reîntâlnesc scenarii vechi ce mă plictisesc teribil, ce mă determină să tânjesc dupa o altă furtună, să simt parfumul pământului reavăn, să revăd păsări tulburate înainte de primii stropi ai ploii ce îmi îmbată latent simțurile ca unui muritor fidel.
