Respir lacom să-mi ajungă pentru tot acest drum ce-mi întinde sufletul precum o clatită. O umplu cu o linguriță, plină varf de speranțe și o rasucește bine să nu fugă nici cea mai naivă iluzie.
Îți pun inima mea pe tavă... Poti să o mănânci, să simți și tu visele mele. Ele nu sunt perfecte. Sunt irealizabile, dar arzătoare și uneori copilărești. Convinge-te ! Mușcă din inima mea păgână. Nu sunt credincioasă, dar cred în miracole. Știu că într-o zi, se va ivi un soare ce-mi va șterge toată durerea ploilor perpetue, cu nori gri, mânioși, plini de searbădul vieții.
Cred că acesta-i singurul lucru ce mă mai ține în viață… speranța unei zile mai bune. Și chiar dacă voi trece spre mâine, un mâine al infinitului, cu această speranță în suflet, am să știu că nu am fost singură.
Îți pun inima mea pe tavă... Poti să o mănânci, să simți și tu visele mele. Ele nu sunt perfecte. Sunt irealizabile, dar arzătoare și uneori copilărești. Convinge-te ! Mușcă din inima mea păgână. Nu sunt credincioasă, dar cred în miracole. Știu că într-o zi, se va ivi un soare ce-mi va șterge toată durerea ploilor perpetue, cu nori gri, mânioși, plini de searbădul vieții.
Cred că acesta-i singurul lucru ce mă mai ține în viață… speranța unei zile mai bune. Și chiar dacă voi trece spre mâine, un mâine al infinitului, cu această speranță în suflet, am să știu că nu am fost singură.
Acum, e seară din nou. Un felinar ce ține locul unei stele își reflectă lumina prin geamul opac al ferestrei. Mă mulțumesc cu lumina lui și sper că mâine vor fi și stele pe cer. Nu multe. Doar una, în care să-mi scald gândurile, cu speranța că mâine, e un nou început.
