Schimbări

Mi-ar plăcea să-i fac trecutului cunoștință cu prezentul la o înghețată și eu să mănânc tot. Pe ele să le interschimb, să le mut și să le învârt așa după bunul meu plac, amestecându-le ca pe o budincă de ciocolata și vanilie, dulce și amar, cantități proporționale.

Să fiu aiurită înzecit, fericită cât de mult posibil și să pierd partea mea dramatică undeva prin neant, nepăsându-mi nici măcar puțin.

Să fiu indiferentă la emoții ce m-ar putea zdruncina cumplit, să mă iubesc pe mine ca pe un viciu de lux de care nu mai pot sa scap.

Mi-ar plăcea adesea să întorc lumea cu fundul în sus, așa, doar pentru plăcerea mea. Dar știu că universul e împotriva mea și nu mă va lasa niciodată să trăiesc cu planeta mea în cer liniștită!

Descompunere

Beznă surdă în mijlocul zilei. Beție cruntă de fericire. Îmi regăsisem trupul vlăguit după o lungă absență.

Mergeam pe un drum ce doar mi-l imaginam… nu mai aveam picioare, se pierduseră și ele de mult timp, odată cu restul membrelor mele total nefolositoare.

Inima se auzea bătând acum pe notele sfielnice ale unui ecou de seară. Pixul îmi alunecă pe foaie singur, uimindu-mi mâinile ce zăceau lâncezii pe masă. Era o liniște sufocantă ce-mi amorțise urechile cu acea caldură mistuitoare ce o ascundea. 

Nu știam dacă mă mai aflu la limita dintre viață și moarte sau dacă am păsit pragul acesta cu mult timp în urmă.

Degetele mi se împrastiaseră pe masă în căutarea unor seri de aprilie târziu, cu ploi răcoroase ce-mi făceau trupul să tremure de plăcere.

Eram o faptură neputincioasă în fața unei zile simple de vară. O zi nesfârșită, în care seara se sfiește adesea să mai apară.

Ezită puțin, se oprește într-un nor mai proeminent după care se întoarce nesigură să îmi reconstruiască trupul fragil ce s-a descompus în timpul zilei, în candoarea căldurii sălbatice de iulie.

În momentul de față sunt doar ființa păcătoasă ce și-ar vinde sufletul necăjit diavolului, să se joace cu el nestingherit fără să-l mai vrea înapoi.

Aș cere la schimb doar o zi alături de tine, să-mi ascund trupul exaltat la umbra pieptului tău bărbatesc, nimic mai mult.

Dor de ploaie

Mă aflu undeva la limita dintre nebunia reală și cea imaginară, cea pe care o vad oamenii în mine și cea pe care o resimt eu asupra acțiunilor mele în serile de iulie, cu cer anonim, retras parcă și el într-o carapace de neliniște interioară.

A plouat... după foarte mult timp, am reușit să schimb o zi nenorocită de luni într-o zi oarecare, într-o zi pur și simplu de iulie în care pot să-mi las trupul perisabil să se descompună în candoarea unui ploi mănoase.

O priveliște tremurătoare. Singurătate sporită cu fiecare zi... nu a atins încă apogeul, însă îl va atinge, în curând.

Îmi e dor. Îmi e dor de multe și presimt că îmi va mai fi.

Inima la control

Îmi iau inima și o analizez dincolo de artere, vene, capilare, carne sângerândă și bătăi perplexe ce se îngâtuie la un sentiment mai impunător. Mă uit la inima mea și nu o văd rea, oricât de mult aș privi-o. Atunci mă întreb de ce unii spun că sunt rea? Sunt mult prea sinceră, asta o știu, iar sinceritatea mea îi face pe oameni să vadă în mine o răutate, însă nu-i nici pe departe așa.

Sunt inocentă, naivă uneori, căutătoare împătimită de afecțiune, dornică de îmbrățișări ce nu se sfârșesc, copil într-un cuvant dincolo de toată maturitatea ce o arăt în unele momente.

Mă deschid preacum o carte în fața oamenilor, punându-le pe tavă toată viața mea, înșirând sentimente ca o ghirlandă de Crăciun. Sunt atât de naivă că mă las adesea la mila unei furtuni ce mă doboară fără ezitare. Și niciodată nu-mi pare rău, mereu aș mai face-o încă o dată deși știu că mă voi aduna cu fărașul în ziua următoare.

Sunt un pachet de naivitate ridicată la supraapogeu, ușor de distrus, dacă ești destul de insensibil să o faci.

Unde vedeti voi răutate în ființa asta ce o poți răsturna cu o simplă răsuflare mai puternică? Sunt o ființă slabă, care se autodistruge prin propriile sale acțiuni. Sunt mai inofensivă decât un cățeluș proaspăt născut. Nu am nas umed, nici urechi clăpăuge care să-mi acopere niște ochi superbi, însă am o inimă pe care o împart tuturor fără să aștept nimic la schimb.

Sunt mai rău decat un copil mic pe care-l ademenești cu o bomboană. Cedez doar în fața ambalajului.

Distruge-mă și mă voi ridica din nou. Ia-mă în brațe și nu te voi dezamăgi!

O zi cât trei

Stau și mă gândesc de cinci minute ce zi e azi. Și-mi dau seama că nu știu...

Am ajuns din nou în punctul în care zilele se scurg la fel de monoton, rezumându-mă doar la șablonul inscripționat din mintea mea orimată.

Durere îngrozitoare de cap, acesta e singurul semn care mă face să-mi dau seama că port ceva pe umerii goi.

Mă simt de parcă aș fi parcurs o zi cât trei...

Timp (sfârșitul clasei a IX-a)

Timpul a devenit probabil cel mai de încredere prieten. Mereu pe fugă, însă capabil să te ajute să uiți, să te facă să plângi și tot el să te liniștească. Sunt undeva la limita dintre tragic și comic, undeva în momentul acela crititc ce te face să râzi și să plângi în același timp, simțindu-te în final un om josnic, poate chiar patetic.

A sosit ultima zi dintr-un capitol atât de vechi și totuși atât de scurt. Un capitol dintr-o viață de om, un capitol ce a început și s-a sfârșit exact așa cum s-a întâmplat cu toate celălalte.

Nimic special în definitiv, doar o altă etapă parcursă cu sau fără succes.

Mă uit peste poze și realizez că timpul a trecut mult prea repede. Poate că și el e la fel ca orice alt prieten. Trece puțin, își pune amprenta asupra ta și asupra acțiunilor tale, după care își face bagajul și pleacă mai departe, către un alt om, poate mai bun ca tine.