Cât să mai pot?!

Mă urăsc când îți dau importantă. De ce trebuie mereu la final de zi să mă gândesc la tine?! 

E un sentiment terifiant. Nu mă lasă să-mi închid ochii istoviți ore în șir. Imaginea chipului tău a început să mă bântuie, să-mi provoace insomnii îndelungate.

Mă trezesc plângând și știu că tu ești de vină, știu că te-am visat din nou în brațele mele, iar dimineața mi te-a luat la fel de repede cum mi te-a și adus.

Încerc din răsputeri să rezist aici, încerc să fac față cu dârzenie acestor sentimente ce mă răscolesc în fiecare zi, care au ajuns să nu mă mai lase să zâmbesc. Mă simt închisă într-o cutie ai cărei pereti sunt tapați cu poza chipului tau... niciodată nu pot să scap de ea, oricat m-aș strădui.

Și crede-mă, dacă aș putea să te uit, aș face-o! Dar nu pot...

Rain

Și a plouat cât pentru zece suflete mâhnite, a plouat cu tunete și țipete, cu șiroaie de lacrimi acre să știe tot cerul că au murit suflete multe.

Iar eu... eu eram doar un copil. Ce sa fac eu în așa haos mare și tulburare?! M-am ascuns firește sub un cearceaf, numărându-mi respiratiile îngâtuite, poate poate voi uita de nenorocirea de afară. Însă lacrimile cerului se auzeau căzând tot mai răpănos, încercând să spargă geamul să vina să-mi fure și mie sufletul efemer de copil nătâng.

Și-atunci creștea durerea în mine, și-ncepeam să urlu și să mă tânguiesc- cum se tânguie oamenii mari la un necaz- și să mă ascund mai cu dibăciune în așternutul cald și ocrotitor, ca un pui speriat de struț.

Așa mă speriam când eram doar un copil de ploile puhave de primăvară. Acum le privesc cu încântare, amintindu-mi de zilele acelea terifiante ce păreau a nu se mai sfârși și zâmbesc în semn de nostalgie.

E așa frumos când plouă!

Ca niciodată

Mi-am tatuat în suflet chipul tau ghiduș și nu pot să-l șterg cu ușurință. Sunt un copil debusolat, lăsat să plutească în deriva durerii și a incertitudinilor, însă fac față cu bine, trag aer în piept în diminețile milostive, îmi pun o dorință acerbă cum numai un copil poate s-o facă și astept cu sufletul la gură să înflorească în decursul zilei, să pot să mă înfrupt din bucuria sa seara, la un apus însângerat de dor.

Un vânt gata să mă doboare și un prieten amabil care să mă tragă de mânecă la timp încât să nu mă lovesc.

Totuși mi s-au zdruncinat visele în bătaia agresivă a vântului. Am pierdut câteva pe drum, le-am prins pe unele, și am lăsat câteva să se piardă galeș spre neant, cu o elenganță feminină de domnișoară îngândurată.

Suspin plângăcios, și-mi șterg o lacrimă de nesiguranță cu batista ta. Mă liniștesc spontan și pornesc din nou la drum. Brusc mă trezesc pe tocuri de fericire de zece centimetrii și mă trece un fior prelung ce se opreste într-o arteră principală: Dacă voi cădea ?!

Mereu diferit

M-am săturat de tine și de toanele tale multiple. Ok, și eu am toane, dar nu atât de multe. Mă axez pe o singură culoare, iar tonurile mele sunt mereu raportate la ea, pe când la tine ... La tine e un curcubeu total. Mă orbești cu atâtea stări, toate diferite, niciuna semănând cu cealaltă. Azi mă iubești, mâine mă urăști, poimaine uiți să mai mă suni de ignoranță.

Cine să te mai înțeleagă?! M-am săturat să trec și eu așa, de la o stare la alta, de la fericirea aia ce atinge apogeul, la durere avidă. Te joci cu mine în fiecare zi dupa bunul tău plac. Niciodată nu știu cum voi fi la finalul zilei: copleșită de fericire sau enervată la culme că nu-mi mai pot astâmpăra sentimentele.

Și totuși nu pot renunța la tine. Ajung la un moment dat chiar să te îndrăgesc pentru felul acesta schimbător al tău. Azi, adierea molcomă de vânt ce mă sărută dulceag, mâine, sucul acrișor de mere ce mă trezește după o noapte în care n-am dormit, poimâine tornada ce mă doboară la o singură atingere.

Te întreb, azi cum ne mai jucăm?

Scrisoare netrimisă

E a doua scrisoare netrimisă...

Aceeași diminetă în care mă trezesc singură fără să-ți aud vocea. Aștept, dar în zadar... Îmi plăcea așa mult când mă făceai să râd, să roșesc, sau chiar și atunci când îmi făceai diminețiile mai frumoase dându-mi un simplu telefon și-ți auzeam vocea bărbătească...

De ce să îmi ascund sentimentele năvalnice? Și eu mă întreb în diminețiile tulbure de ce nu-ți trimit scrisoarea aceasta. Nu am niciun răspuns, dar nici nu mă forțez să îl găsesc.

Îmi lipsesc sărutăriile tale pătimașe, parfumul tău îmi lipsește și el, și ochii tăi verzi îmi lipsesc, și ei... Îmi lipsește toată ființa ta. Îmi lipsești!

Nu cunosc în registrul sensibilității mele un sentiment mai agresiv decât teama că nu te vei mai întoarce. Serile albastre... sunt din ce în ce mai negre. Îmi iau perna în brațe și o arunc nervoasă, nu te poate înlocui.

Te urăsc! îmi adun visul răvăsit de peste noapte și plec din pat convinsă că te urăsc. Când ajung la masă și găsesc scrisoarea netrimisă, îmi vine să mor. Îmi aduc aminte tot. Rememorez o amintire și plec răzvrătită să-mi plimb singurătatea. Am înebunit!?! Nu... doar te vreau înapoi. Mă întrept spre ușă, să pun scrisoarea la poșta. Dar ce rost are?! Mă întorc asfixiată de o soartă badjocoritoare. Nici nu-ți știu adresa...

Te sărut pe obrăjior prin această scrisoare afectuasă.

Adu-ți aminte de mine.
Te pup,
Deny



Birdy - Skinny Love

Asculta mai multe audio clasica