Timpul trece mult prea repede. L-am tras de manecă într-o zi și i-am zis să mai stea, însă m-a sfidat fără nicio reținere. Cu ipocrizie s-a scurs printre mâinile mele nepunticioase și a plecat, fără să-și arunce privirea peste umăr, așa cum o fac damele rănite, în semn de regret.
Astăzi sunt eu și aceeași lume gata să mă calce în picioare din cauza lui. Toți și-ar da viața pentru el, toți îl iubesc. Au fost unele dimineți febrile de vară, cu cer anonim, fără expresii, sentimente întinse la unison cu orizontul firesc, în care mi-am dorit să fiu eu însămi timpul. Să mă joc cu oamenii, să-i modelez precum plastilina pe vremea când eram doar o copilă. Să îi văd cum cresc, cum mor, cum aruncă vorbe în vânt fără să conștientizeze urmările lor. Să îi sfidez așa cum ei mă sfidează pe mine.
Târziu, dorința mi s-a pierdut în troposul unui aer irespirabil, împinsă înapoi în patul gol. Dimineață din nou. Aceeași dimineață în care nu îți poți ridica trupul din noianul de gânduri, sfidând parcă timpul.
