Ai încetat să-mi mai vorbești, câtă zgârcenie! Nu-ți mai aud vocea bărbătească la urechea mea înfiorată. Privire orgolioasă, suflet impenetrabil...
Te-am pierdut într-un șir de oameni cunoscuți, dar necunoscuți de mine, ți-ai lăsat sângele îmbibat cu faimă, nu te mai recunosc... Actele la control! Mmm.. același nume, același prenume, dar inima?! Nu mai e aceeași. Ai încetat să-ți mai arăți sentimentele, de ce ți-e frică?
Am încercat să bat adesea la porțile sufletului tău, dar zidul opac și atât de înalt nu-l pot dărâma. Sunt micuță, el e mai mare decât mine... Să-l lovesc? În zadar, mi-aș face mai mult rău. Inima îmi e mult prea tăcută acum ca să mai poată spune ceva.
Am încercat... Ai creat un zid prea puternic între noi, nu pot să fac față singură. Aș trece prin el, să ajung la tine...Aș dărâma caramidă cu caramidă, neînțelegere cu neînțelegere... însă nu pot...nu pot fără ajutorul tău... Pentru ultima dată cad în genunghi în fața acestei nedumeriri teribile. Nu mai vreau să plâng! Trebuie să fiu puternică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu