Timpul trece mult prea repede. L-am tras de manecă într-o zi și i-am zis să mai stea, însă m-a sfidat fără nicio reținere. Cu ipocrizie s-a scurs printre mâinile mele nepunticioase și a plecat, fără să-și arunce privirea peste umăr, așa cum o fac damele rănite, în semn de regret.
Astăzi sunt eu și aceeași lume gata să mă calce în picioare din cauza lui. Toți și-ar da viața pentru el, toți îl iubesc. Au fost unele dimineți febrile de vară, cu cer anonim, fără expresii, sentimente întinse la unison cu orizontul firesc, în care mi-am dorit să fiu eu însămi timpul. Să mă joc cu oamenii, să-i modelez precum plastilina pe vremea când eram doar o copilă. Să îi văd cum cresc, cum mor, cum aruncă vorbe în vânt fără să conștientizeze urmările lor. Să îi sfidez așa cum ei mă sfidează pe mine.
Târziu, dorința mi s-a pierdut în troposul unui aer irespirabil, împinsă înapoi în patul gol. Dimineață din nou. Aceeași dimineață în care nu îți poți ridica trupul din noianul de gânduri, sfidând parcă timpul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu