Rain

Și a plouat cât pentru zece suflete mâhnite, a plouat cu tunete și țipete, cu șiroaie de lacrimi acre să știe tot cerul că au murit suflete multe.

Iar eu... eu eram doar un copil. Ce sa fac eu în așa haos mare și tulburare?! M-am ascuns firește sub un cearceaf, numărându-mi respiratiile îngâtuite, poate poate voi uita de nenorocirea de afară. Însă lacrimile cerului se auzeau căzând tot mai răpănos, încercând să spargă geamul să vina să-mi fure și mie sufletul efemer de copil nătâng.

Și-atunci creștea durerea în mine, și-ncepeam să urlu și să mă tânguiesc- cum se tânguie oamenii mari la un necaz- și să mă ascund mai cu dibăciune în așternutul cald și ocrotitor, ca un pui speriat de struț.

Așa mă speriam când eram doar un copil de ploile puhave de primăvară. Acum le privesc cu încântare, amintindu-mi de zilele acelea terifiante ce păreau a nu se mai sfârși și zâmbesc în semn de nostalgie.

E așa frumos când plouă!