Mă întreb cât mai poate duce sufletul acesta! Cât?!
Chinuri la miezul nopții, luptele grele duse cu Mos Ene, ști tu, persoana aceea care îmi aduce somnul, dar uită mereu de mine, lăsându-mă mereu ultima, și atunci când își amintește, nu mai am timp pentru a mă înfrupta din darul său. Mușc o gură zdravănă, care să mă sature pentru cateva ore și sper să mă trezesc.
Dar pleoapele mele, paravanul ferestrelor prin care privești albastrul de la amiază se deschide cu atâta emoție de parcă ar fi cortina unui spectacol.
Reușesc să mă trezesc, mă împiedic de un zambet ștrengar ce-mi sare pe fața palidă. Îmi continui drumul lovindu-mă de un scenariu ce nu-mi aparține, nu am un rol, dar totuși sunt un personaj.
Recunosc pe stradă străini ce-mi sunt familiari " Ce mică-i lumea". Aceștia trecând nepăsători... în spatele lor un nor de orgolii bine dezvoltat.
Alte secunde fluide, minute mult prea grăbite, orele... gonesc spre niciunde.
Mai lung îmi e drumul de întoarcere, prea multă mișcare în jurul meu, toți aleargă care-încotro.
Ajunsă în camera mea, mă simt ca o furnică într-un ocean de nimicuri.
Mă pierd în orele ce trec goale. De ce le-aș mai umple?
Pentru ca ai doar o viata si merita sa o traiesti. Traieste clipa !
RăspundețiȘtergere