Totul ca un joc

E noapte, e târziu, dar nu pot să adorm... M-au cuprins din nou momentele acelea de slăbiciune și mă simt de parcă am nevoie să mă ascund, mă invârt prin cearceafurile fără de culoare din bezna nopții și îmi ascund capul sub perna grea, oftez...
Din nou simt acel fior ce îți plimbă trupul prin mine, din nou ajunge în inimă, din nou îmi amintește că oricât aș încerca nu pot.
Speram că te-am uitat, că nu mai simt nimic, tu m-ai întors ca pe o clatită cu gem de mure, așa cum faci mereu.
Îți spun că sunt bine, când defapt nu e deloc așa...
Nu mai simțeam dor, repulsie sau mai știu eu ce sentiment care-i mai tresare inimii, uitasem că exiști, sau asta voiam să cred că am uitat tot... așa cum se întâmplă mereu dupa o absență îndelungată.
Când brusc privirile ni se intersectează ca într-o răscruce de drumuri de mult pierdute și totuși atât de apropiate. Ne priveam unul altuia irisul copleșiți de un dor mistuitor. Din acel moment, m-ai întors la 180 de grade, de parcă aș fi fost o mașinuță teleghidată.
De ce te joci cu mine, așa cum și cât ai tu chef, după care pleci și mă abandonezi, mă lași să mă uit lung în urma ta. Și când cred că te-am uitat, apari din nou și mă răscolești ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Și se tot repetă ciclul acesta de ceva timp și nu pot să ies din acest joc.
Sunt un pion blocat între rege și regină, mic și neajutorat pe o tablă de șah. În final tot tu vei caștiga partidă, eu voi rămâne doar un pion nesemnificativ...